Sfarsit…inceput…emotie!
12 Iun 2009 3 comentarii
Ca de fiecare data, ultima saptamana de scoala e un haos total:incheiat de medii, numarat absente, facut situatii si asa mai departe. De data aceasta insa, pe langa lucruri obisnuite, ca cele mentionate mai sus, am mai avut pe cap si organizarea unei fetivitati dedicate absolventilor liceului nostru, copii faini si destepti de altfel.
Cand profa` a venit cu ideea organizarii acestei festivitati, totul parea foarte frumos si roz, fericire, lacrimi, imbratisari, felicitari…si asa mai departe. Ce s-a intamplat dupa a fost insa partea trista a fenomenului. Indata ce am inceput sa adunam materiale, sa punem cap la cap tot evenimentul, ne-am dat seama ca incepem usor, usor sa coboram de pe norisorul nostru. Intregul proces organizatoric a fost presarat cu de toate: pupincuristi care zic ca fac totul dar de fapt fac un mare nimic, nervi, stres, zambete, neseriozitate si multa agitatie.
Cu toate astea, am avut ocazia sa aflu(sau mai bine zis sa ma conving de ceva ce stiam deja, dar vroiam sa cred ca nu e de fapt asa) ca ura dintre elevii scolii si o anumita clasa de a XII-a e asa mare, incat nici macar in ultimele lor clipe printre noi nu s-a putut innabusi, ascunde. Incepusem sa ma intreb daca nu cumva pana acum traisem in alta lume, caci, in lumea in care credeam eu ca traiesc, aceste momente, de despartire, sunt momentele care aduna pe toata lumea impreuna, se lasa la o parte toate supararile si se pune umarul pentru a construi ceva frumos, ceva care sa ramana in memoria tuturor ca un moment minunat. Ei bine, nu a fost asa.
Festivitatea a fost, pentru prima editie, una destul de reusita. E adevarat ca pe ici pe colo se mai putea lucra la cate ceva, dar, la anul o sa fie mai bine. Cu toate astea, nu am putut sa trec cu vederea faptul ca oamenii cei mai dragi mie dintre absolventi au fost dezamagiti de intreaga treaba. De ce? Pai…pentru ca 99% dintre cei implicati in organizare au facut totul doar ca trebuie si fara pic de suflet…restul…se intelege.
Pentru ei, era sfarsitul unei perioade foarte importante din viata lor, tristetea li se vedea in ochi, si poate ca, si-ar fi dorit sa simta ca cei pe care ii lasa in urma, cei care le vor fi urmasi, vor simti macar o urma de tristete pentru plecarea lor. Uneori, simpla imbratisare de la cei “mai mici” ar putea sa faca mai mult decat o mie de diplome pentru rezultate deosebite, sa simti ca ceea ce ai facut tu in liceu, pentru liceu, este apreciat de cei care vin din urma. Nu sunt perfecti, dar sunt ai nostri! Acum, sunt fata in fata cu viata, siguri sau nu de ceea ce vor, au pornit pe cea mai lunga si grea cale, dar atat de frumoasa…
Fie ca recunoasteti sau nu, dragii mei colegi de liceu, cei pe care ii urati voi atat de mult, au fost niste copii de nota 10! De ce tin sa mentionez asta? Pentru ca sunt legata de anumite persoane de acolo foarte tare, pentru ca mie o sa imi lipseasca cu adevarat oamenii aia, baiatu` frumos, foarte frumos care se iubea cu o blonda(si pe care la inceput nu-l suportam, figurantul de el), fotograful pe care l-am cunoscut pe autobuz cand arunca cu hartii, baiatul crets care-l insotea si care va avea mereu un locusor deosebit in inima mea, informaticianul pupacios…si asa mai departe.
Si ca sa fie tacamul complet, in urmatoarea zi, fara clasele a XIIa pe acolo, domnea o atmosfera de iubire totala. Toata lumea se lua in brate cu toata lumea, in timp ce directorul se lauda cu cei 101 participanti la judetene si 22 la nationale. Apoi, a inceput o ploaie de diplome, medii mari si bucurie ca vine vacanta. Totul parea ca e perfect…ca si cum furtuna a disparut si soarele putea sa domneasca peste tinutul fericirii. Cat de rai puteti fi…si totusi…acum ati scapat…pe cine o sa urati de acum incolo?
P.S. Zmeul cel rau nu sunteti voi, dragii mei “figuranti ” , el se afla in sufletul celor care va urasc.
Primavara si razele ei…
27 Apr 2009 Scrie un comentariu
Si uite ca dupa ce toata iarna m-am plans de frig, primavara incepe sa se arate de dupa nori. Parca soarele e mai sociabil si desi vantul se incapataneaza sa-i puna bete in roate, el ne mai arunca cu coltul ochiului cate o privire…misterioasa privire. Si daca vremea incepe sa devine din ce in ce mai mult pe placul meu, parca imi arde sa mai pun mana pe cate o carte, sa vad un film, sa ies afara…sunt asa…ca o buburuza care incepe usor usor sa se dezamorteasca. Se intampla adesea sa ma trezesc asa fericita ca as lua in brate si as pupa pe toata lumea(sau na…aproape toata lumea…ca sa fiu sincera). Sau…incep sa ma gandesc la tot felul de tampenii…dar…trebuie sa se manifeste si astenia de primavara cumva, nu? Observ totusi, ca in jurul meu se intampla acelasi lucru: oamenii par sa fie mai fericiti, mai energici si parca incep sa rasara idei…pe care probabil iarna le-a amortit. Si daca totul e asa roz, incep sa se reinnoiasca vechi prietenii…incep sa prinda contur alte povesti…alte planuri…alte locuri. Totul incepe acum sa aiba culoare, sa zambeasca…sa vibreze la fiecare adiere a vantului si sa tresara la fiecare atingere a razelor soarelui. Si zambete…emotii…sentimente…viata…toate incep sa prinda contur!Ca mult a mai durat sa ajungi…dar…bine ai venit!!Sunt ce conduc, traiesc cum conduc
20 Apr 2009 2 comentarii
Nu mai e un secret ca masinile au devenit parte din viata noastra, indispensabile am putea zice. De mult drumul pana la serviciu(sau scoala) nu mai e o ocazie sa ne mai plimbam, sa respiram aer curat. Ne trezim, ne spalam, mancam daca apucam si ne urcam in masina si plecam. Cam asta ar putea fi inceputul unei zile din viata unui om modern.
Bineinteles ca pe langa rolul practic pe care il are masina, ea a devenit si un instrument de masura pentru « valoarea » unui om. Nu de putine ori am auzit descrieri de genul » e baiat bun , are si masina », de parca masina ar tine locul tuturor celorlalte lucruri. Nu conteaza daca e de fapt un papa lapte.Daca are masina parca te-ai incumeta sa il suporti pana i se tocesc cauciucurile si daca stam sa ne gandim, parca nici asa multe defecte nu prea are.
Evident, cu cat valoarea masinii e mai mare cu atat ea devine un magnet pentru fetite si baiatul mai valoros. Si daca in ea rasuna maneaua din boxe, tacamul e complet. E parca o reteta a succesului, iar daca faci greseala sa nu ai o masina cu multi cai putere, ai face bine sa nu prea stai in calea lor, nu numai pentru ca esti prea nesemnificativ, ci si pentru ca ai putea fi calcat de vreo masinuta stralucitoare.
Si daca tot am ajuns in sfera vitezomanilor, ajungem sa ne dam seama ca viata lor are un ritm la fel de alert. Sau cel putin, asa vor sa para. N-am sa inteleg niciodata de ce se grabesc…cand situatia nu o cere. De parca cu cat conduci mai tare cu atat iti creste gradul de inteligenta. Si uite asa ajungem sa fim etichetati dupa ce masina conducem si nu dupa ce suntem.
Dar parca nu ar fi foarte grav, in fond cine vrea sa te cunoasca cu adevarat o face dincolo de masina pe care o conduci. Problema se pune atunci cand viata ta sau a celor dragi tie este pusa in pericol. Cum recompenseaza caii putere un handicap ?o viata ?
Articol scris pentru concursul organizat de Mihai si sponsorizat de portbagaje auto
Durere de cap…
12 Ian 2009 Scrie un comentariu
in Octombrie 2008 Etichete:poveste
Puternica…decizi sa inchizi ochii. Te trezesti pe o plaja insorita la malul unei mari. Ai fi tentat sa crezi ca nu e adevarat, dar simti nisipul cald si fin sub talpile tale, razele soarelui care te incalzesc si parul tau cret jucandu-se cu un curent cald de aer. Intorci privirea si ma vezi. Ramai pe loc pentru cateva secunde incercand sa-ti dai seama daca sunt chiar eu acolo sau e doar imaginatia ta care din nou iti joaca feste. Dar te strig. Vocea mea iti pare atat de reala, de calda, si incepi sa alergi spre mine, parca temandu-te sa nu dispar. Dar raman in acelasi loc, te astept.
Ma iei in brate, ma saruti si-mi soptesti usor ca ti-a fost dor de mine. Nu pot decat sa recunosc ca si mie de tine si ramanem asa imbratisati pentru cateva secunde(sau minute, sau cine mai stie caci atunci cand sunt cu tine se pierde notiunea timpului) incercand parca sa simtim fiecare atingere a fiecarei particele a corpului nostru. Suntem deodata invaluiti de-o liniste profunda si parca am vrea sa ramanem asa pe vecie. Ne desprindem totusi, te prind de mana si incepem sa ne plimbam pe langa apa.
Talpile ne sunt adesea atinse de cate un strop de apa si ne cuprinde cate un fior rece care ne cutreiera prin tot corpul. Simtim ca vrem sa fim singuri, ca vrem sa fim departe de orice ar insemna vreo urma de civilizatie, vrem sa fim doar noi doi si marea. Fugim de luam o barca si incepem sa vaslim usor catre orizont.
Ajungem intr-un loc in care suntemdoar noi si marea. Privim in jurul nostru si ne bucuram ca in sfarsit putem fi singuri fara ca nimic din cotidian sa ne poate deranja. Plutim asa ore in sir, bucurandu-ne de fiecare atingere, de fiecare sarut, de fiecare sunet al apei care ne alinta. Incerci sa-mi spui ceva, dar te opresti inainte de a rosti ceva, caci iti dai seama ca nu ai putea gasi cuvintele potrivite, preferi doar sa ma saruti si sa-mi spui pentru a mia oara ca ma iubesti.
Soarele incepe sa se ascunda in mare, iar noi privim amestecul de culori si umbre care ne inconjoara. Se lasa linistea. Din cand in cand se mai aude sunetul apei iar noi plutim incet catre nicaieri. Din cerul instelat observam ca se desprinde ceva: steaua noastra norocoasa. Ne grabim sa ne punem o dorinta si fara sa stam prea mult pe ganduri spunem amandoi deodata: sa putem sa ne oferim unul altuia o inima usoara.
Intr-un tarziu, adormim asa imbratisati. Zorile vin iar tu te trezesti singur in acelasi pat mare. Intinzi mana sa ma cauti, dar disparusem. Iti dai seama ca totul fusese doar un vis si in sufletul tau incep sa se perinde mii de intrebari la care deocamdata nu ai niciun raspuns. Le ignori, incerci sa te convingi pe tine ca nu e bine, ca trebuie sa fii cu capul pe umeri. Dar cine zice ca e momentul sa gandesti? Inima ta stie ce are de facut.
Iti suna telefonul si vocea mea te opreste din ganduri. Ai vrea sa-mi spui ca ti-e dor de mine, dar te opresti si-mi spui ca ai avut o noapte agitata.Ascunzi din nou!Iti dai seama ca tousi durerea de cap a disparut si iti apare in coltul gurii un zambet multumitor.
1 Decembrie
02 Dec 2008 Scrie un comentariu
Va las pe voi sa comentati insa spun doar atat: Romania trezeste-te!
